Minotaurul și Labirintul lui Cnossos

Legenda Minotaurului închis în Labirintul lui Cnossos a încetat să fie imaginară. Construit în Creta în jurul anului 1700 î.e.n., palatul regelui Cnossos conţine numeroase săli şi coridoare întortocheate şi se aseamănă cu faimosul Labirint mitic.
Descoperirea acestui palat se datorează arheologului sir Arthur Evans, care a făcut săpături între 1894-1900, degajând de sub straturile de vestigii greceşti şi romane civilizaţia minoică cu o vechime de peste 4 milenii, care avea o economie prosperă fondată pe comerţ şi utiliza o scriere pictografică. Pe lângă alte vestigii, au fost scoase la lumina zilei numeroase fresce şi sculpturi reprezentând tauri.
Minotaurul, monstru cu corp uman şi cap de taur, era fiul lui Pasiphae, soţia regelui Minos, şi a unui taur trimis de zeul Poseidon. Minos, fiul lui Zeus şi al Europei, construieşte un edificiu pentru a-l întemniţa pe Minotaur. Presupusul arhitect al Labirintului este atenianul Dedal, refugiat în Creta după omorul nepotului său. în fiecare an, Minotaurului i se aduc drept hrană oameni, până în ziua în care el este ucis de eroul legendar Teseu, ieşit apoi din Labirint cu ajutorul firului Ariadnei, fiica regelui Minos. în Labirint au fost aruncaţi Dedal şi fiul său lcar, care au evadat fabricânduşi aripi din ceară. Icar a căzut în mare, deoarece i s-au topit aripile, iar Dedal a ajuns la regele din Sicilia.
Cercetătorii au stabilit că edificiul nu putea servi drept palat de locuit: este situat într-un loc greu de apărat, în jur sunt puţine surse de apă, sălile seamănă a subsoluri şi nu au geamuri! Nu au fost găsite nici bucătării, nici grajduri. Să fi fost Labirintul un sanctuar, o închisoare, un cimitir? Oalele înalte din palat puteau astfel servi nu ca recipiente pentru grâne şi ulei, ci ca urne cu miere în care se conservau cadavrele. Atunci de ce nu s-a descoperit nici un schelet? Poate că se practica incinerarea?
Palatul lui Cnossos a fost distrus de câteva ori: înjurul anilor 1750, 1570, 1450 î.e.n. Dacă în primele două cazuri este vorba de cataclisme naturale (cutremur, erupţia vulcanului Santorin), ultima dată este legată de invaziile Grecilor, după care civilizaţia minoică a dispărut în mod brutal.

DIONYSOS - zeul care “s-a născut de doua ori”

DIONYSOS – în mitologia greacă, zeul vinului și al viței de vie, denumit la romani și Bacchus. Dionysos era una dintre cele mai importante divinitați cunoscute în vechime și al cărei cult era răspandit în întreaga lume.
El era fiul lui Zeus și al muritoarei Semele, fiica regelui Cadmus și a Harmoniei. Se spune că, îndemnata de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus să i se arăte în toată forța și splendoarea sa zeiască. Zeus îi îndeplinește ruga: el i se înfațișeaă ca un nor de foc. Neputînd însa suporta strălucirea acestei priveliști, Semele cade fulgerată și naște, inainte de vreme. Zeus ia copilul și-l adăpostește în propia lui coapsă de unde, la termenul stabilit, se nște viu și nevatamat Dionysos (de aceea se spunea că, Dionysos era zeul care “s-a născut de doua ori”).
Ca să-și pună la adapost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredințează regelui Athamas și soției acestuia, Ino, ca să-l crească. În casa lor, Dionysos trăiește travestit în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut. Hera îi dă totuși de urmă și, drept răzbunare le ia mințile lui Ino și Athamas. Atunci Zeus îl trimite pe Dionysos departe la Nysa, și-l dă în grija nimfelor de acolo să-l crească.
Cînd s-a facut mare Dionysos a început să cutreiere întreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thraciasi, în sfîrșit, India. Dionysos a coborat în infern ca să caute umbra mamei lui și să-i redea viața. Hades s-a învoit să i-o dea și Dinonysos a dus-o pe Semele cu sine in Olympus.
Cultul lui Dionysos era răspandit în întreaga lume veche. La serbarile date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toata lumea dar, mai ales, femeile. Atunci zeul era sărbatorit în cantece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Dionysos era închipuit însotit de un cortegiu alcatuit din bacchante, sileni, satiri, etc.

Sfântul Gheorghe - între religie şi mitologie

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conţină viaţa lui. Cele ce ştim despre el au fost scrise în Evul Mediu.
Alăturându-se armatei romane şi parcurgând ierarhia militară, Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din porunca împăratului, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roata, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otravită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechii idoli păgâni, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvărşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând corpul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe Împărăteasa Alexandra să îmbrăţişeze credinţa în Iisus Hristos. Respingând oferta împăratului (de a renunţa la creştinism în schimbul unor înalte onoruri), Diocleţian a poruncit decapitarea Sfântului Gheorghe şi a soţiei sale.
În conştiinţa populară românească, Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sfântului Gheorghe doborând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mânăstirea Zograful de la Muntele Athos. Sfântul Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). De asemenea, este patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sfântul Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.
Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o invenţie târzie, medievală. Adesea, însă, iconografia recentă ni-l prezintă pe sfânt călare, doborând cu suliţa un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus şi Andromeda.

O nouă concepţie a expediţiei argonauţilor

Expediţia argonauţilor către Colhida, ca să fure lîna de aur, transmisă de aezi, se bucură de o anumită autencitate în rîndurile oamenilor de ştiinţă. Hercule, Orfeu şi alţi eroi legendari de pe nava "Argo", sub comanda lui Iason, au întreprins călătoria cu aproximativ un secol înainte de războiul troian, nu pentru a fura un berbec cu lînă de aur, ci deoarece s-a aflat din vechi documente că blănurile de oaie cu lînă foarte fină erau aşezate în apa unor rîuri, pentru ca firicerile de aur să se prindă între fire.
Colhida este identificată cu Georgia de astăzi, în Caucaz fiind mulţi berbeci şi multe rîuri aurifere. Pornind de la informaţia că argonauţii au intrat în Marea Neagră prin Bosfor, dar că s-au întors pe un alt drum, cercetătorii susţin că acesta ar fi cursul Dunării (Istros), exploatat de greci, aşadar, încă de la începutul secolului al XIII-lea î.e.n. Nu este excluă nici ipoteza că promontoriul pe care argonauţii au zidit un oraş este cel pe care se ridică o parte a Constanţei. Asfel, această legendă este legată, într-o oarecare măsură, de ţara noastră.

Războiul Troian

Troia lui Homer a rămas legendă pînă în anul 1871, cînd Heinrich Schliemann, fascinat de "Iliada" şi "Odiseea" (în 6 săptămîni a învăţat pe de rost 25.000 de versuri), a găsit-o pe colina Hissarlîk, pe coasta turcă a Mării Egeea. Au fost degajate 7 oraşe suprapuse, ultimul datînd din epoca de bonz (2500 î.e.n.). Al doilea era acoperit de un strat gros de cenuşă. Dezgopînd o mare comoară din obiecte preţioase, cercetătorul consideră că aceasta i-a aparţinut lui Priam, regele legendar al Troiei. În realitate, aceste vestigii s-au adeverit a fi mult mai vechi. În 1876, acelaşi Schliemann descoperă oraşul grec Micen, statul lui Agamemnon, care a întreprins expediţia în Troia, pentru a-şi răzbuna fratele. Realitatea nu a confirmat încă motivul războiului, transmis de mit: răpirea frumoasei Elena, soţia regelui Spartei, de către Paris, fiul lui Priam (numele Elenei nu a fost menţionat nici într-un document).
Dacă s-a demonstrat că Troia a existat şi că Războiul Troian a avut loc, istoria calului Troian este considerată o ficţiune. În primul rînd, nu s-a găsit nici un fragment din acest animal gigantic de lemn, utilizat ca şeretlic pentru a putea intra în cetate. În al doilea rînd, construcţia acestui cal, pe neobservate, ar fi fost dificilă, dacă nu chiar imposibilă. În al treilea rînd, să fi fost Troienii într-atît de naivi?

Titanii

În mitologia greacă, Titanii erau cei şase copii ai Terrei (Geea) şi ai Cerului (Uranus). Acest masaj ar putea fi interpretat în felul următor: extratereştri de o rasă superioară, veniţi de pe alte planete şi consideraţi zei cu puteri supranaturale, s-au unit cu fiice ale Pămîntului, dînd naştere unor fiinţe deosebite, cu puteri fizice şi spirituale excepţionale. Legenda spune că Titanii s-au răscululat împotriva lui Zeus (Jupiter), dar au fost învinşi şi aruncaţi în Tartar, ţinut de sub Infern, stăpînit de Hedes (la romani, Pluton). Titanii au avut şase surori, Titanidele.
Titan este cel mai mare satelit al planetei Saturn, descoperit în 1655. Pluton (Pluto) este cea mai mică şi cea mai depărtată planetă a sistemului solar, descoperită în 1930. Asociind numele zeilor cu numele planetelor, se poate emite ipoteza că mitologia relatează războiul planetelor. Titanii ar putea fi nişte corpuri cereşti: sateliţii ai planetelor, asteroizi, stele etc. Lui Atlas i s-ar fi rezervat asfel rolul de a contribui la echilibrul cosmic, interpunîndu-se prin forţa sa între Univers şi planeta noastră.

Omul-lup

Omul-lup a dat naştere multor legende încă din Antichitate. În secolul al V-lea î.e.n., Herodot relata că grecii stabiliţi pe malurile Mării Negre credeau că locuitorii aceste regiuni puteau să se metarmofozeze în lupi. În prezent, este cunoscută licantropia - o afecţiune psihică, prin care bolnavul se crede a fi lup. Este o halucinaţie, deoarece cel afectat nu prezintă nici o metarmofoză. Termenul "licantropie" vine de la numele unui rege grec, Lycaon, suveranul Arcadiei, transformat de Zeus în lup, deoarece a mîncat carne de om în timpul unui banchet. Oamenii-lupi au provocat spaimă în Europa şi mulţi au fost condamnaţi sub acuzaţia de a se transforma în lupi: într-un secol au avut loc circa 30.000 de procese în Franţa. Faptele reale se împletesc cu afabulaţiile. În Eviul Mediu, se credea că ar fi vorba de filtre sau unguente magice şi de pacturi cu Diavolul.
În realitate, la origenea legendelor se află oamenii cu pilozitate facială excesivă (boală genetică), oamenii care au mîncat vegetale cu proprietăţi psihotrope sau bolnavii de paronia zooantropică, afecţiune care se manifestă prin dorinţa de a bea sînge sau a consuma carne crudă. Unii oameni practică canabalismul, provocînd victime. Legendele indiene şi africane evocă omul-tigru, omul-crocodil iar mitologia scandinavă - omul-urs.

Mitul lupoaicei

Mitul despre lupoaica care i-a alăptat pe Remulus şi Romulus ar putea avea un fundamant real (unii cred că nu era o lupoaică adevărată, ci o femeie poreclită "Lupoaică" din cauza firii sale sălbatice - Acca Larentina, soţia unui cioban). În prezent, sunt cunoscute mai multe cazuri cînd copii au fost crescuţi de lupi, îndeosebi în India suprapopulată şi pauperizată.
Cel mai celebru caz este al fetiţelor din Midnapore, descoperite în 1920 în bîrlogul unei lupoaice. Dusă la orfelinat, cea mai mică a decedat repede, fără a reuşi să meargă sau să vorbească. Cealaltă a trăit încă 9 ani, dar a învăţat cu greu să stea în picioare şi să pronunţe cîteva cuvinte. În 1976, tot în India, a fost găsit un băiţel de 8 ani, care se juca cu puii de lupi. A fost încredinţat Misionarilor Carităţii la nord de Delhi, unde a trăit pînă la moartea sa, în 1985. Mowgli din "Cartea Junglei" ar putea avea un protagonist.

Amazoanele

Un mit venit din negura vremilor ne relatează despre amazoane, neîfricate călăreţe care au trăit cu peste două milenii în urmă. Cuvîntul "amazoană" înseamnă din greacă "cea care n-are un sîn". Comform legendei, aceste luptătoare îşi tîiau un sîn pentru a putea trage mai uşor cu arcul. Încă istoricul grec Diodor din Sicilia pomenea despre ele, în secolul I î.Hr., dar informaţia principală vine de la Herodot, care ne permite să înţelegem că nu e doar un mit. Comform mitologiei greceşti, amazoanele care populau o regiune la estul Mării Negre, au provenit din uniunea dintre Ares, zeul războiului şi nimfa Harmonia. Amazoanele se unesc cu bărbaţii doar pentru reproducere şi îşi ucid pruncii de sex masculin. După Herodot, "o fată nu se căsătoreşte înainte de a fi omorît un duşman". Bărbaţii sunt înlăturaţi de la afacerele satului şi îndeplinesc, în această societate matriarhală, doar îndeletnicirele casnice.
Mitul amazoanelor este reluat şi în faptele eroice ale lui Hercule: acesta este trimis să fure centura lui Hipolite (Hippolyte), regina amazoanelor. În "Iliada" lui Homer, aceste luptătoare sunt pomenite de trei ori, însă fără indicaţii care ne-ar ajuta să acredităm existenţa lor reală. La început, mitul grecesc situa acest popor al amazoanelor în Caucaz, apoi, după colonizarea trptată a regiunii, tot mai departe spre est. Acelaşi Herodot scrie că amazoanele au migrat în Sciţia, lîngă actuala Mare Azov. Unii consideră că mitul se bazeaz pe existenţa unor societăţi în care femeile deţineau drepturi egale cu bărbaţii, inclusiv de a lupta în războaie (societatea nomadă din Kurgan, Rusia, popoarele din Kazahstan), găsindu-se morminte cu schelete de femei îngropate cu armele lor. Rîul Amazon din America a fost denumit astfel în amintirea luptelor purtate de femei indigene războinice, de conchistadorul Francisco de Orellana, care a explorat fluviul în 1540.