Istoria varzei murate

Varza murată este un aliment de bază al postului și al iernii, consumată așa proaspăt sau transformată în sarmale, garnituri, plăcinte sau rulade. Asezonată din belșug cu paprică, chimion și mărar,în perioadele lungi de iarnă, varza ne salvează de insuficiența de vitamine.
Construirea Marelui zid chinezesc (un șarpe din piatră desfașurat pe 1,5 mii de mile de-a curmezișul Asiei) a fost posibilă și datorită varzei murate, un aliment de bază în hrana sclavilor. Medicii chinezi recomandau ca muncitorii să fie hrăniți zilnic cu varză.
Varza pusă la murat, împreună cu mărar, leuștean, semințe de chimen și fructe de ienupar, dar și cu puțin orez și soia.
În urmă cu o mie de ani, din China rețeta a fost preluată de popoarele din Rusia, care aveau experiența în domeniu, punînd la murat ierburi salbatice.
Mai simandicoși, europenii au rămas cîtva timp în expectativă, jenați mai ales de mirosul murăturii, dar au capitulat în cele din urmă, apreciind-o la justa valoare. Un căpitan al flotei britanice, pe numele său James Cook, a introdus varza murată în meniul marinarilor de cursă lungă, salvandu-i astfel de avitaminoză.

Pizza "antiriduri"

Un bucătar din Salermo, Italia, a inventat pizza "antiriduri", pe bază de fîină integrală şi legume proaspete. "Primula", cum a fost botezată noua creaţie, este mult mai bogată în magneziu şi fier decît pizza clasică.
Inventatorul este Eugenio Luigi Iorio, nutriţonist şi biochimist la Universitatea din Napoli. El a făcut această invenţie la cerinţele patronului său, Cosimo Mogavero, care a reuşit să-l convingă pînă şi pe Papa Benedict al XVI-lea să guste noul produs, la o sărbătoare ce a avut loc la Vatican.
Cu toate acestea, Asociaţia adevăratei pizza napolitane a catalogat-o ca fiind un "sacrilegiu" la adresa tradiţiei de secole. Aceeaşi organizaţie se opune ca pizza să fie vîndută tranşată în felii.

Ceaiul

Istoria îl consideră pe împăratul chinez Sheng-Nung ca fiind cel care a descoperit ceaiul ca băutură, atunci cînd cîteva frunze din această plantă i-au căzut accidental în vasul cu apă fiartă. Acest lucru s-a întîmplat aproximativ în anul 2700 î.e.n. Ceaiul a fost introdus în Europa la sfîrşitul secolului al XVII-lea, dar abia în secolului al XIX-lea a devenit o băutură populară. În această perioadă coloniştii englezi, proprietari ai plantaţiilor, au adus forţa de muncă în sudul Indiei la marile plantaţii de ceai din Malaezia şi Sri Lanka (Ceylon).
Cea ce numim astăzi ceai este arbustul Camellia sinensis (Thea sinensis), originar din China, cu frunze persistente şi cu flori albe, plăcut mirositoare. Condiţiile ideale pentru dezvoltarea aceste plante sunt temperatura între +13 şi +18C şi umiditate mare. Frunzele sunt culese la fiecare şapte zile, de obicei cu mîna. Din cinci kilograme de frunze proaspete rezultă un kilogram de "ceai". Ceaiul negru se obţine după o uşoară fermentare a frunzelor, spre deosebire de cel verde care e preparat din frunze nefermentate.

Originea cafelei

Originea cafelei se află pe continentul african, în provincia Kaffa din zona Etiopiei, de unde provine şi denumirea acestei băuturi. De aici s-a răspîndit în Yemen, Arabia, iar spre sfîrşitul secolului al XIV-lea a fost lansată şi în Europa. La început cafeaua era considerată aliment şi nu băutură. Triburile est-africane măcinau boabele crude de cafea şi prin amastecarea cu grăsime animală obţineau o pastă, pe care o modelau sub formă de bile. Acestea erau consumate de războinicii tribului pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor. În secolul al XI-lea renumitul tămăduitor Avicena (Ibn Sina) administra cafeaua ca medicament. Etiopienii obţineau un fel de vin din fructele de cafea, prin fermenterea în apă a boabelor uscate.
Potrivit unei legende, cafeaua a fost consumată prima oară de capre. Pe teritariului Egiptului de azi, un păstor pe nume Khaldi a observat că caprele lui deveneau neastîmpărate şi energice după ce mîncau fructele roşii care creşteau în tufişurile din apropiere. Uimit de comportamentul lor, Khaldi a dus fructele la o mănăstire din zonă, unde stareţul le-a fiert în apă, obţinînd un lichid amar dar aromat, foarte stimulator, care alunga somnolenţa şi oboseala.

Istoria furculiţei

Furculiţele au fost folosite pentru prima dată în Eviul Mediu, dar să mănînci cu ele era scandalos. În secolul al XI-lea, o prinţesă greacă a murit la scurt timp după ce a introdus folosira furculiţei la nunta ei cu un dodce veneţian, Domenico Selvo: moartea ei a fost percepută ca o pedeapsă divină.
În timp ce furculiţele era un lucru obişnuit la mesele nobilor din Italia încă din secolul al XI-lea, iar în Franţa se foloseau din secolul al XIV-lea, în Anglia ele au fost introduse abia în 1611 de Thomas Coryat, prin cartea sa "Obiceiurile lui Coryat prinse în grabă în cinci luni de călătorie în Franţa, Savay şi Italia". Clasa superioară din Spania a început să folosească furculiţa în secolul al XVI-lea. În 1630, Guvernatorul Winthrop de Massachusetts avea prima şi singura furculiţă din America. Furculiţele, cele mai multe cu doi dinţi, erau cunoscute ca "linguri despicate".
Cu toate că existau specimente cu 4 şi 5 dinţi înainte de 1600, furculiţa cu 4 dinţi a devenit obişnuită abia în secolul al XIX-lea. În Thailanda, încă mai este consederat scandalos să-ţi duci mîncarea în gură cu furculiţa, ea fiind folosită doar pentru a-ţi pune mîncare pe lingură.

Coca-Cola

Coca-Cola, cea mai cunoscută băutură răcoritoare din lume, a fost inventată în 1886 de John Pemgerton, veteran al războiului civil şi farmacist din Atlanta, SUA. Pentru că îi plăcea să se joace cu formulele medicale, într-o seară, căutînd un leac rapid pentru o durere de cap, Pemgerton a amestecat un lichid de culoarea caramelului într-un vas. Apoi l-a dus la o farmacie locală, unde amastecul a fost combinat cu sifon şi probat de clienţii care au recunoscut imediat gustul special al noii băuturi.
În primul an, firma a vîndut în jur de 9 pahare de coco-cola pe zi. Un secol mai tîrziu, Coca-Cola Company a produs peste 10 miliarde de galoane de băutură. Coca-Cola şi-a realizat adevăratul potenţial atunci cînd a început să fie cumpărată la sticlă. În 1894, un om de afaceri din Mississippi, Joseph Biedenham, a fost primul care a pus băutura în sticle.
Numele coca-cola provine de la două din ingrediente: frunzele de coca şi boabele de cola. Aroma distinctivă de "cola" se datorează în principal amastecului de zahăr, ulei de portocală, ulei de lămîie şi vanilie.

Ciocolata

Ciocolata nu a fost dulce de la început. Se pare că primii care au folosit-o, mayaşii, nu puneau preţ pe ea ca desert, utilizînd-o în schimb ca băutură sacră, în cadrul unor rituale iniţiatice. Mai tîrziu, spaniolii au adăugat trestia de zahăr şi i-au îmbogăţit aroma cu esenţe de vanilie şi scorţişoară. Tehnologia de prelucrare a ciocolatei a avansat, eliminînd treptat o serie de componente amărui. În secolul al XIX-lea au avut loc două mari revoluţii în istoria ciocolatei. În 1847 o companie engleză a produs prima ciocolată solidă, iar în 1876 elveţianul Daniel Peter a introdus laptele în ciocolată şi a creat un nou produs - ciocolata cu lapte. Ciocolata a făcut parte din raţia soldaţiilor americani încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi este nelipsită din hrana astronauţilor.