Eclipse de Soare și de Lună

Cuvantul eclipsa provine din limba greaca. Inseamna 0 disparitie totala sau parțiala (pentru un observator de pe Terra) a imaginii unui astru, datorita faptului ca intre astrul luminos eclipsat și Pamant se interpune un alt astru, ori faptului că astrul eclipsat se afla momentan in conul de umbra aruncat de un alt astru.

Eclipsa de Soare este un fenomen natural, produs in cursul mișcarilor Lunii și ale Pamantului, prin interpunerea Lunii intre Pamant și Soare. Cand Luna este in conjunctie cu Soarele, in momentul trecerii in vecinatatea unuia dintre noduri, ea poate sa ascunda complet Soarele, sa lase vizibil numai un inel din discul Soarelui. La data de 11 august 1999 a avut loc 0 eclipsa totala de Soare vizibila la noi. Asemenea eclipse se petree la 0 perioada de 18 ani și 11 zile, numita saros și cunoscuta inca din antichitate.
Durata maxima a unei faze complete a eclipsei de Soare este de șapte minute și jumatate (observata la Ecuator, caci la latitudini mai inalte ea se reduce). La Ecuator, toate fazele eclipsei pot dura pana la patru ore și jumatate.

Durata totală a fazelor eclipsei de Luna poate ajunge pana la patru ore; iar intervalul in care Luna se afla in intregime in umbra se poate prelungi cel mult 110 minute.

Cel mai mare numar de eclipse de Soare și de Luna, impreuna, este de șapte, iar oel mai mic este de doua. Nu exista vreun an in care să nu aibă loc cel putin doua eclipse de Soare, in timp ce anii fără eclipse de Lună sunt relativ multi, aproximativ cinci ani. In emisfera nordică a Pamantului, discul lunar se suprapune pecel al Soarelui de la dreapta spre stânga, în timp ce în emisfera sudică fenomenul se petrece invers.

Eclipsele de Soare nu trebuie privite cu ochiul liber căci afectează retina. Cel mai bine e să fie observate printr-un negativ fotografic alb/negru sau prin ochelari speciali.

O nouă abordare a viselor

Oamenii de ştiinţă susţin că visele ne permit să găsim răspunsul problemelor din viaţa de zi cu zi în timp ce dormim.
Chiar dacă nu toate persoanele sunt capabile să-şi amintească visele, adevărul este că toţi avem vise atunci când dormim, nu există noapte fără vise.
Oamenii de ştiinţă se tot întreabă care este rolul acestui fenomen, şi se pare că a fost “rezolvat” în cele din urmă misterul: visul este ca o gândire, dar o gândire diferită de cea pe care o avem când nu dormim. În cazul în care psihologul Deirdre Barrett de la Universitatea Harvard se află pe drumul cel bun cu aceste dezvăluiri, putem rezolva într-adevăr probleme în timpul somnului.
De ce visam? Care este rolul acestui fenomen? Nu doar oamenii de ştiinţă ci întreagă omenire a încercat să răspundă acestor întrebări de la începutul timpului. Unele persoane cred că prin vise se pot avea contacte cu spirite, altele cred că visele reflectă traume fizice sau psihice pe care nu suntem capabili să le exprimăm în mod conştient.
Iată că există o nouă abordare a acestui fenomen. Într-un articol scris pentru revista online LiveScience, Rachael Rettner explică că funcţia somnului este să ne ajute în rezolvarea problemelor. În cazul în care ar fi adevărat, natura ne-a oferit un mecanism pentru a rezolva enigme din viaţa noastră.
Studiul realizat de Deirdre Barret porneşte de la premisa că visele sunt întotdeauna foarte vizuale şi conţin un subiect de cele mai multe ori ilogic.
Barrett este de părere că visul este de fapt un alt mod de gândire, unul care are loc într-o stare uşor diferită faţă de aceea pe care o avem când suntem treji. Chiar dacă visăm, continuăm să încercam rezolvarea problemelor pe care le avem de zi cu zi.
Trebuie să ţinem cont şi de drumul urmat de om pe parcursul evoluţiei sale. Este foarte puţin probabil ca un mecanism care nu ar oferi niciun avantaj să fie susţinut timp de milioane de ani, visele nu ar trebui să fie o excepţie în această regulă.
Barrett a realizat experimente specifice, concepute pentru a testa teoriile sale.
Într-unul, a cerut unui grup de studenţi voluntari să aleagă o problemă şi să încerce s-o rezolve în timpul somnului. Problemele nu au fost ştiinţifice, ci unele simple, dar voluntarii nu ştiau răspunsul. Se axau pe problemă în fiecare seară înainte de culcare, şi după câteva săptămâni, aproximativ unul din patru a avut un vis care conţinea răspunsul.
Barrett, în timpul experimentelor sale, a constatat că ar putea fi abordat aproape orice tip de probleme, de la ghicitori matematice până la probleme legate de artă. Dar aproape mereu, cea ce mereu se putea rezolva în vise erau problemele care obligau persoanele să vizualizeze ceva în mintea lor, aşa cum se întâmplă când un inventor îşi imaginează noua sa creaţie.

Erupțiile solare

În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosfera și în coroana este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spațiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.
În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formează vântul solar este în medie de 350 km/s și crește în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, crește și concentrația lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbații afectează câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor și pătrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X și gaze ionizate.
Ca efecte putem menționa aurorele polare, perturbarea telecomunicațiilor, apariția unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora rețelele de distribuire a electricității; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedică pentru sateliți, având ca efect scoaterea lor de pe orbită.
Observarea Soarelui a pus în evidență faptul că apariția protuberanțelor și a eruptiilor este strâns legată de prezenta petelor solare, întreaga activitate solară având deci un ciclu de 11 ani. Variațiile activitații solare afectează clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai friguroși ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul căreia temperaturile au fost anormal de scăzute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o creștere usoară a temperaturii medii a Pământului.

"Stînci-cameleon"

Din nenumăratele curiozităţi naturale pe care le întîlnim în Australia, cel mai ciudat fenomen îl constituie aşa-numitele "stînci-cameleon", care de dimineaţa, de la răsăritul soarelui, şi pînă seara, cînd soarele apune, îşi schimbă culoarea de mai multe ori. Aceste stînci, cu pereţii înalţi de circa 350 de metri, au făcut parte din masivul munţilor Mac Donnell, dar în prezent din cauza erodării, stau izolate în mijlocul unei cîmpii.
Ciudatul fenomen începe în clipa în care stălucitorul astru atinge linia orizontului răsăritean. În această fază, timp de cîteva ore, meterezele de piatră netede şi drepte sunt parcă încediate, căpătînd o culoare roz-violaceu plăcută şi odihnitoare. Pe măsură ce soarele urcă pe bolta cerească, stîncile iau o culoare de un albastru intens, după care trec la un galben fermecător. De îndată ce soarele începe să coboare spre asfinţit, stîncile devin roşii-purpurii, ca nişte uriaşe blocuri de jăratic. Cu puţin înainte de asfinţit, stîncile trec de la roşu la culoarea carmin intens portocalie, pe care o păstrează pînă se pierd în umbra nopţii.
După cum spun turiştii şi oamenii de ştiinţă, fenomenul poate fi considerat "a opta minume naturală a lumii". Din punct de vedere ştiinţific, el este un efect al difracţiei luminii, datorită structurii şi compoziţiei chimice a rocilor, precum şi curenţilor provocaţi de solul încins de soare.

Supravieţuitorii trăsnetelor

Oamenii care sunt loviţi de trăsnet au şanse suprinzător de mari să scape cu viaţă, deşi adesea suferă schimbări organice misterioase. Supravieţuitorii trăsnetelor au organizat în 2007 o conferinţă internaţională, în încercarea de a-şi depăşi traumele şi de a-şi împărtăşi experienţa.
Conferinţa Mondială a Supravieţuitorilor Trăsnetelor şi Electrocutărilor s-a desfăşurat într-a sală a unui hotel din Pigeon Forge, un orăşel din statul american Tennessee. Asociaţia victemelor fulgerilor are 1.400 de membri, mulţi din afara Statelor Unite. Printre participanţi nu s-au numărat doar victime, ci şi experţi medicali. La finele întîlnirii de trei zile, s-a decernat titlul "Supravieţuitorul anului".
Distincţia i-a fost acordată Lindei Cooper, femeia care a fost trăsnită de patru ori. Prima oară s-a întîmplat acum 24 de ani, cînd se afla în faţa unui oficiu poştal; a doua oară - pe cînd vorbea la telefon în casă; a treia oară - în timp ce spăla vase (prin ţevele instalaţiei din bucătărie) şi ultima oară - prin geamul deschis al maşinii. Actualul deţinător al nedoritului record de "cel mai trăsnit om din lume" îi aparţine lui Roy Sullivan, un silvicutor din Virginia. El a fost lovit de trăsnet de şapte ori.

Aurorele polare

Aurorele polare, fenomene astronomice luminoase deosebit de spectaculoase, i-au captivat dintodeauna pe oameni, căpătînd de-a lungul timpului nume şi asocieri dintre cele mai curioase. Romanii şi euroasiaticii le numeau "ploi de sînge" sau "vînturi de lumină", iar chinezii le ziceau "dragonii nopţii". Alte popoare credeau că aurorele polare reprezintă paradisul.
Sute de ani aurorele polare au fost mai mult descrise de poeţi şi scriitori, decît de specialişti. Abia în anii '50 ai secolului XX au început cercetările ştiinţifice. Aurorele se formează datorită unor particule din atmosferă care, atrase de pămînt prin forţa magnetică, se lovesc de aceasta cu o putere foarte mare. Apoi, din cauza forţei cu care se lovesc, ajung iar în atmosferă, unde se întîlnesc cu atomii de oxigen. În funţie de energiile pe care le cuprind acceste particule, se formează culorile aurorelor. Cel mai des întîlnite sunt cele de culoare verde-deschisă, rezultă din lovirea particulelor cu atomii de oxigen la o distanţă de mai puţin de 400 km de pămînt. Culoarea roşie se formează atunci cînd aceste ciocniri au loc la mai mult de 400 km de pămînt. Aceste fenomene se produc foarte des în atmosferă, dar ele nu au aceeaşi durată şi intensitate; unele nici nu pot fi observate cu ochiul liber. Însă cu ajutorul tehnologiei moderne, chiar şi cele mai slabe pot fi observate. Totuşi, tehnologia încă nu a reuşit să dezlege misterul duratei aurorelor şi nici să răspundă la întrebarea de ce ele au forme foarte diferite.

Fenomenul optic - Fata Morgana

Un fenomen considerat cîndva miraculos astăzi poate fi explicat în mod ştiinţific. Este vorba despre Fata Morgana, miraj optic produs în special în regiunile deşertului. El apare în cazurile în care raza de lumină de la un obiect trece spre ochiul celui ce-o observă prin nişte straturi de aer de diferite temperaturi şi densităţi, abătîndu-se de la direcţia iniţială.
În Sahara se observă anual circa 160 de mii de miraje. Au fost alcătuite hărţi speciale ale drumurilor de caravane, pe care sunt marcate locurile unde de obicei apar miraje: fîntîni, oaze, crînguri de palmieri, lanţuri de munţi. Mirajul poart fi periculos, în cazul în care drumeţii se iau după iluzia optică şi se abat de la drumul corect. Mirajul se observă şi uneori sus, pe boltă, nu doar în pustiu, ci şi în regiunile polare. La formarea mirajelor contribuie lipsa vîntului, ceea ce nu permite ca păturile de jos şi de sus ale atmosferii să se amestece.
Fenomenul optic a fost denumit "Fata Morgana", deoarece se credea că mirajul era provocat de farmecele vrăjitoarei malefice Morgana, regina din Avalon, sora legendarului rege Arthur. Expresia este de origine italiană, deoarece la început aşa a fost denumit mirajul văzut uneori la răsăritul soarelui în strîmtoarea Messina din sudul Italiei.

Marea Adriatică - o mare fără fund

O serie de cercetări efectuate în bazinul Mării Adriatice au pus oamenii de ştiinţă întro mare derută. Fără îndoială, nimeni nu ar putea crede că există o mare... fără fund. Acest lucru nu este posibil. Ca urmare a cercetărilor întreprinse a fost găsită însă, în Marea Adriatică, o groapă uriaşă care, fiind cercetată, a dus la descoperirea unor fenomene cu totul ciudate. Urmărită timp îndelungat, s-a constatat că în această uriaşă deschidere abisală de pe fundul mării dispar zilnic circa 30.000 de tone de apă.
Cercetătorii au turnat, în repetate rînduri, în apropierea acestei gropi marii cantităţi de vopsea care, în mod firesc, ar fi trebuit să reapară undeva, mai aproape sau mai departe, în rîurile sau lacurile din insulele sau de pe ţărmurile mării. Dar apa colorată nu a reapărut nicăieri! Au fost aruncate în dreptul aceste gropi şi mari cantităţi de material plastic, dar şi acestea au dispărut fără urmă. S-a presupus că vopseaua, precum şi bucăţile de material plastic au fost absorbite de groapă. Pînă în prezent nu s-au ajuns la nici o concluzie, rămînînd doar părerea că pe fundul Mării Adriatice se găseşte o groapă uluitor de adîncă.

Valea Morţii

Death Valley (Valea Morţii), depresiunea cea mai toridă din Statele Unite, este o întidere de deşert aflată la o sută metri sub nivelul mării. Una dintre bizarerile ce caracterizează acest ţinut este fenomenul pietrelor care se deplasează singure. Ele sunt răspîndite de-a lungul unei suprafeţe aride, numită "racetrack", o zonă de 5 km lungime, care constituie fundul unui lac secat demult. Petrele au dimensiuni foarte variate: unele sunt cît pumnul, altele - blocuri de piatră ce cîntăresc mai multe tone. Toate se deplasează în permanenţă, lăsînd în spatele lor urme pe nisip. Dîrele sunt drepte, în zigzag sau curbe. Pietrele se mişcă pe distanţe considerabile, uneori pe sute şi sute de metri.
În urma unor cercetări minunţioase, s-a confirmat că pe durata unui an absolut toate pietrele din zonă s-au "plimbat". Una dintre ele s-a deplasat 260 de metri în mai multe reprize, în timp ce alta, o stîncă de 350 kg, a bătut toate recordurile, parcurgînd 210 metri fără oprire. Încercînd să explice acest mister, unii cercetători înclină spre explicaţii de tip geologic, în tip ce alţii bănuiesc intervenţia unor forţe supranaturale. Circulă poveşti despre prezenţa în zonă a unor fiinţe extraterestre, care s-au refugiat sub pămînt.