Cele mai poluante complexe industriale din lume

“Blacksmith Institute”, o organizație care luptă pentru protejarea mediului, a dat publicitații topul celor mai poluante complexe industriale din lume.
Lăsând deoparte centrala nucleară de la Cernobîl, a cărei explozie a afectat circa 5,5 milioane de oameni, cele doua unitați din Rusia și combinatul chimic azer de la Sumgayit influențează negativ viețile a peste 700.000 de persoane.
Mina de carbune de la Linfen și combinatul de prelucrare a plumbului de la Tianjin ocupă locurile doi și, respectiv, trei în topul poluării, cu peste trei milioane de persoane afectate. De altfel, în acest an, China a fost desemnată cea mai poluantă țară de pe Glob.
Nici o unitate industrială din SUA nu apare pe lista întocmită de organizația Blacksmith, deși SUA este a doua în topul celor mai poluante state, după China.
Astfel cele mai poluante unitați industriale de pe Glob sunt:
1. Sumgayit, Azerbadjan
2. Linfen, China
3. Tianjin, China
4. Sukinda, India
5. Vapi, India
6. La Oroya, Peru
7. Dzerzhinsk, Rusia
8. Norilsk, Rusia
9. Cernobal, Ucraina
10. Kabwe, Zambia

Insulele Maldive - paradisul pe pămînt

Cea mai strălucitoare perlă a Oceanului Indian, situată la nivelul Ecuatorului, la Sud- Vest de Sri Lanka, este un arhipelag format din 26 recifuri de corali. Are propria istorie, limbă, cultură şi tradiţii, dar a fost influenţată şi de cultura britanică, arabă, indiană şi din Sri Lanka.
Soare, nisip, mare, lagune enorme de diverse adâncimi, infinite nuanţe de albastru şi turcoaz, grădini subacvatice de corali multicolori: o combinaţie naturală perfectă, care face din Insulele Maldive locul cel mai potrivit pentru o vacanţă de excepţie. Cele 1.190 de insule de coral au ca bază formaţiuni stâncoase, formate acum aproximativ 60 milioane de ani. Cea mai mare dintre insule este Fua Mulaku, situată în atolul Gnaviyani din sudul arhipelagului. Clima Maldivelor este musonică. Atractii turistice: Insulele Maldive sunt alcătuite din aproximativ 1200 atoluri – recifuri în formă de inel – din care doar 4% reprezintă suprafaţă terestră.
Denumite şi “Paradisul pe Pământ”, ademenesc turiştii prin palmierii care se întind spre mare, plajele cu nisip alb, lagunele albastre cristaline, multitudinea de vietăţi acvatice şi vegetaţia tropicală. Insulele Maldive, cu adevăratele comori naturale, atrag vizitatorii în principal prin diversitatea colorată a vieţii acvatice şi sunt garanţia unui sejur exclusiv, cu hoteluri de lux, cu servicii de înaltă calitate şi ambianţă tropicală. Maldive este un paradis pentru aventurieri şi iubitorii sporturilor. Toate staţiunile din insule oferă facilităţi pentru ski pe apă, jetskiing, surf, snorkeling, navigaţie sau baschet şi volei de plajă. Male, situată pe Atolul Male de Nord, Kaafu Atoll, este capitala insulelor Maldive. Centru al turismului din Maldive, Nord-Male are cel mai mare numar de sta tiuni. Este situat foarte aproape de aeroport. Se pot vizita Muzeul Naţional şi Parcul Sultan, situat în apropierea muzeului, Hukuru Miski, o veche moschee, Moscheea Vinerea Mare, clubul Babuna. Pentru shopping există Singapore Bazaar, cu produse locale, tradiţionale, dar şi de import.

Apa îmbuteliată contribuie la creșterea poluării

Inocenta apa plată sau minerală contribuie la creșterea poluării, susțin organizațiile ecologiste din Statele Unite. Și aceasta doar pentru că este "închisă" în cunoscutele sticle de plastic. Avertismentul a fost lansat, din nou, la Stockholm la începutul "Săptamanii mondiale a apei".
Americanii sunt cei mai mari consumatori din lume de apa îmbuteliată, în jur de 15 miliarde de litri anual și potrivit Beverage Marketing Corporation, consumul crește an de an. În 2006 creșterea a fost de 9,7%. Numai pentru a produce ambalajul pentru aceste cantități uriașe, spun ecologistii americani, se consumă 1, 5 milioane de barili de petrol anual.
La aceasta se adaugă energia consumată pentru transport, o mare parte din această apa fiind adusă din Franța, Italia sau insulele Fidji.
În cadrul campaniei "Think Outside the Bottle", organizațiile ecologistie încearcă să-i reobișnuiască pe americani cu consumul apei potabile de la robinet.
A fost considerat un mare pas înainte faptul că compania Pepsi a fost obligată, în anul 2007, să precizeze pe sticlele de Aquafina, ca apa provine de fapt de la robinet. Un alt punct forte al campaniei sunt costurile pentru o familie.
Statisticile făcute de New York Times arată ca apa îmbuteliată costă 1 400 de dolari anual, spre deosebire de cea consumată de la robinet al carei preț total nu depășește un dolar.
Răspunsul producătorilor din Asociatia internațională a apei îmbuteliate a fost doar că aceasta reprezintă o mica parte din produsele ambalate în plastic.

Calendarul Mayaș - cel mai exact calendar din istoria civilizației antice

Conceptul de calendar mayaș în sine este unul complex, deoarece nu există doar unul, ci trei astfel de calendare. Primul dintre ele este calendarul religios, care are nevoie de 260 de zile pentru a completa un ciclu religios. Cel de-al doilea este cel solar, care are 365 de zile, numit Haab. Echivalentul a ceea ce cunoștem noi în prezent a fi un an, însemna la mayași echivalentul unui Tun, 20 de Tun înseamnă un Katun, 20 de katun este echivalentul unui Baktun (aproape 400 de ani), iar 13 Baktun înseamnă Marele Ciclu de 1 872 000 zile sau 5 200 de Tun, adică 5 125 de ani.
Primele două calendare erau folosite pentru a prezice influențe care puteau schimba destinul, preziceri personale sau evenimente apropiate. Însă nici unul dintre ele nu conține teribila sentință care dă naștere unor dezbateri din ce în ce mai aprinse, pe masura ce momentul se apropie. Toate acestea sunt prevăzute de un al treilea sistem, cel numit "Calendarul cel lung."
Calendarul gregorian, pe care îl folosim în prezent, a fost întrodus în Europa în 1582. Conform acestuia, Pămantul face o orbita completă în 365,25 de zile, cu o eroare de 0.0003 %, o măsurătoare destul de exactă, avînd în vedere că a avut loc în urmă cu 400 de ani. Calenadrul mayaș este derivat din cel al predecesorilor lor, olmecii, a căror cultură datează cu 3000 de ani mai devreme. Aceștia, fără a avea la îndemană instrumentele secolului XVI european, au reușit să aproximeze un an în 365,2420, deci cu o eroare de 0.0002 %, o măsurătoare mult mai precisă și, mai ales, facuta mult mai devreme.
Oamenii de știință au încercat să coreleze sistemul de numerotare al calendarului mayaș cu calendarul gregorian, încă de la începutul acestui secol. Aceasta corelație, cunoscută sub denumirea de corelația GMT, a fost finalizată în 1950. Astfel, începutul Marelui Ciclu sau ziua 0.0.0.0.0. îi corespunde datei de 11 august 3114 Î.Cr. și se termină în 13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012. De-a lungul decadelor ce au urmat, multe dezbateri s-au focusat pe găsirea corelației exacte dintre cele doua calendare. Majoritatea cercetatorilor din domeniu sunt de acord însă că această echivalare este cît se poate de exactă, ceea ce înseamnă că într-adevar, sfîrșitul calendarului maya corespunde datei de 21 decembrie 2012.
În 21 decembrie, în timpul solstițiului de iarnă, o conjunctură planetară mai puțin obișnuită va avea loc: Pămaîtul se va alinia cu Soarele, care se va afla în mijlocul ecuatorului galaxiei Caii Lactee, alcătuind ceea ce vechii maya numeau "Copacul sfînt". Ciudata aliniere nu va fi bruscă, ci este pregatită de cîteva mii de ani, pentru a avea loc în data de 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a.m. GMT. Conform credinței maya, centrul galaxiei este uterul cosmic: locul morții, al transformării, al regenerării și al renașterii. Acest moment marchează finalul calendarului.

O nouă abordare a viselor

Oamenii de ştiinţă susţin că visele ne permit să găsim răspunsul problemelor din viaţa de zi cu zi în timp ce dormim.
Chiar dacă nu toate persoanele sunt capabile să-şi amintească visele, adevărul este că toţi avem vise atunci când dormim, nu există noapte fără vise.
Oamenii de ştiinţă se tot întreabă care este rolul acestui fenomen, şi se pare că a fost “rezolvat” în cele din urmă misterul: visul este ca o gândire, dar o gândire diferită de cea pe care o avem când nu dormim. În cazul în care psihologul Deirdre Barrett de la Universitatea Harvard se află pe drumul cel bun cu aceste dezvăluiri, putem rezolva într-adevăr probleme în timpul somnului.
De ce visam? Care este rolul acestui fenomen? Nu doar oamenii de ştiinţă ci întreagă omenire a încercat să răspundă acestor întrebări de la începutul timpului. Unele persoane cred că prin vise se pot avea contacte cu spirite, altele cred că visele reflectă traume fizice sau psihice pe care nu suntem capabili să le exprimăm în mod conştient.
Iată că există o nouă abordare a acestui fenomen. Într-un articol scris pentru revista online LiveScience, Rachael Rettner explică că funcţia somnului este să ne ajute în rezolvarea problemelor. În cazul în care ar fi adevărat, natura ne-a oferit un mecanism pentru a rezolva enigme din viaţa noastră.
Studiul realizat de Deirdre Barret porneşte de la premisa că visele sunt întotdeauna foarte vizuale şi conţin un subiect de cele mai multe ori ilogic.
Barrett este de părere că visul este de fapt un alt mod de gândire, unul care are loc într-o stare uşor diferită faţă de aceea pe care o avem când suntem treji. Chiar dacă visăm, continuăm să încercam rezolvarea problemelor pe care le avem de zi cu zi.
Trebuie să ţinem cont şi de drumul urmat de om pe parcursul evoluţiei sale. Este foarte puţin probabil ca un mecanism care nu ar oferi niciun avantaj să fie susţinut timp de milioane de ani, visele nu ar trebui să fie o excepţie în această regulă.
Barrett a realizat experimente specifice, concepute pentru a testa teoriile sale.
Într-unul, a cerut unui grup de studenţi voluntari să aleagă o problemă şi să încerce s-o rezolve în timpul somnului. Problemele nu au fost ştiinţifice, ci unele simple, dar voluntarii nu ştiau răspunsul. Se axau pe problemă în fiecare seară înainte de culcare, şi după câteva săptămâni, aproximativ unul din patru a avut un vis care conţinea răspunsul.
Barrett, în timpul experimentelor sale, a constatat că ar putea fi abordat aproape orice tip de probleme, de la ghicitori matematice până la probleme legate de artă. Dar aproape mereu, cea ce mereu se putea rezolva în vise erau problemele care obligau persoanele să vizualizeze ceva în mintea lor, aşa cum se întâmplă când un inventor îşi imaginează noua sa creaţie.

DIONYSOS - zeul care “s-a născut de doua ori”

DIONYSOS – în mitologia greacă, zeul vinului și al viței de vie, denumit la romani și Bacchus. Dionysos era una dintre cele mai importante divinitați cunoscute în vechime și al cărei cult era răspandit în întreaga lume.
El era fiul lui Zeus și al muritoarei Semele, fiica regelui Cadmus și a Harmoniei. Se spune că, îndemnata de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus să i se arăte în toată forța și splendoarea sa zeiască. Zeus îi îndeplinește ruga: el i se înfațișeaă ca un nor de foc. Neputînd însa suporta strălucirea acestei priveliști, Semele cade fulgerată și naște, inainte de vreme. Zeus ia copilul și-l adăpostește în propia lui coapsă de unde, la termenul stabilit, se nște viu și nevatamat Dionysos (de aceea se spunea că, Dionysos era zeul care “s-a născut de doua ori”).
Ca să-și pună la adapost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredințează regelui Athamas și soției acestuia, Ino, ca să-l crească. În casa lor, Dionysos trăiește travestit în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut. Hera îi dă totuși de urmă și, drept răzbunare le ia mințile lui Ino și Athamas. Atunci Zeus îl trimite pe Dionysos departe la Nysa, și-l dă în grija nimfelor de acolo să-l crească.
Cînd s-a facut mare Dionysos a început să cutreiere întreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thraciasi, în sfîrșit, India. Dionysos a coborat în infern ca să caute umbra mamei lui și să-i redea viața. Hades s-a învoit să i-o dea și Dinonysos a dus-o pe Semele cu sine in Olympus.
Cultul lui Dionysos era răspandit în întreaga lume veche. La serbarile date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toata lumea dar, mai ales, femeile. Atunci zeul era sărbatorit în cantece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Dionysos era închipuit însotit de un cortegiu alcatuit din bacchante, sileni, satiri, etc.

Istoria tabacului

Dupa cum stim cu totii, tutunul era complet necunoscut in Europa inainte de 1492, anul descoperirii Americii de catre Columb. Marinarii au vazut cum indienii fumau frunze uscate de tutun, infasurate in frunze de palmier sau bananier. Incet-incet, obiceiul a fost preluat si, pe vremea conchistadorilor, fumatul devenise ceva obisnuit. Interesant este faptul ca primele trabucuri, asa cum le cunoastem astazi, au fost facute in Spania, la inceputul secolului XVIII. Pe la 1790, productia de trabucuri a trecut Pirineii si au aparut primele mici manufacturi in Franta si Germania. Ulterior, olandezii au inceput sa produca renumitele lor trabucuri uscate, insa cu tutun provenit din coloniile din est (Java, Sumatra). In Anglia, gentlemen-ii fumau pipa!
Este aproape sigur ca cel care a introdus fumatul in Franta a fost ambasadorul acestei tari in Portugalia, Jean Nicot, cel care a dat si numele nicotinei.
Fumatul de trabucuri a devenit foarte popular in Anglia prin aportul nemijlocit al lui Edward VII, care a sustinut infiintarea unor cluburi dedicate fumatorilor, in care, pe langa “cigars”, se servea port si whisky. Toate astea spre marea suparare a maei sale, Queen Victoria.
In Cuba, trabucurile au inceput sa fie manufacturate pe la mijlocul secolui XVIII, Cuba find pe atunci colonie spaniola. Primul care a introdus banderola cu denumirea marcii a fost bancherul german stabilit in Cuba, Herman Upmann, in anul 1844. El a fost primul care a ambalat trabucurile in cutiile devenite celebre pe care la facea cadou clientilor importanti ai bancii sale: articole promotionale, deci!!! Marca H.Upmann este, si acum, una dintre cele mai renumite.
Printre marii amatori de trabucuri se numara Arnold Schwarzenegger, James Woods, Sharon Stone, Demi Moore, Jack Nicholson, Linda Evangelista.

Reconstrucția navei "Titanic"

Reconstrucția navei "Titanic", scufundate în 1912, este considerată de unii o realitate ce ține de viitor. La sfîrșitul mileniului, cîteva companii se declarau dornice și capabile s-o realizaze. Și nu oricum, dar rămînînd întru totul fidele originalului. Alții consideră proiectul o utopie: transatlanticul va trebui să suporte o serie de modificări esențiale care îl vor schimba radical înfățișarea de altădată.
Printre acestea se numără lichidarea vastelor sufragerii cu tavane de 8 metri înălțime, lărgirea scărilor pentru evacuarea pasagerilor în caz de urgență (normele antiincendiare o impun), excluderea lemnului și utilizarea unor materiale neinflamabile, mărirea numărul șalupelor (48 în loc de 20), înlocuirea enormelor turbine cu vapori prin motoare discrete (normele antipoluare o necisită), instalarea cuvelor de stocare a deșeurilor și a conductelor de canalizare, a aparatelor de aer condițianat, a cablurilor de televiziune și telefonie (comfortul modern nu poate fi neglijat) etc., toate acestea soldîndu-se cu construcția unui nou vas. În plus, proiectul este grozav de costisitor, iar "noul Titanic" va deveni o navă de lux care îi va plimba pe turiștii bogați în croazieră în Caraibe. Comparat cu navele moderne, nu va mai avea nimic titanic.
Ieșit în larg în 1912, Titanicul își merită numele: era cel mai mare pachebot al vremii, cel mai lung, cel mai larg și cel mai greu. Astăzi însă cele 46.000 de tone ale lui și cei 268 de metri în lungime pălesc pe lîngă transatlanticele moderne, care au greutate de peste 100.000 de tone și lungime de o jumătete de kilometru. Acest proiect este nu doar irealizabil, ci și nedemn de legendă, comform multor oameni.

Erupțiile solare

În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosfera și în coroana este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spațiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.
În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formează vântul solar este în medie de 350 km/s și crește în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, crește și concentrația lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbații afectează câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor și pătrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X și gaze ionizate.
Ca efecte putem menționa aurorele polare, perturbarea telecomunicațiilor, apariția unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora rețelele de distribuire a electricității; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedică pentru sateliți, având ca efect scoaterea lor de pe orbită.
Observarea Soarelui a pus în evidență faptul că apariția protuberanțelor și a eruptiilor este strâns legată de prezenta petelor solare, întreaga activitate solară având deci un ciclu de 11 ani. Variațiile activitații solare afectează clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai friguroși ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul căreia temperaturile au fost anormal de scăzute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o creștere usoară a temperaturii medii a Pământului.

Plantele carnivore - adevărate curiozității ale naturii

Plantele carnivore sunt adevărate curiozității ale naturii, ele procurîndu-și suplimentar substanțe nutritive din corpul unor insecte.
Despre plantele insectivore botaniștii au luat cunoștință la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd din insula Madagascar a fost adusă în Europa Nepenthes distillatoria. Sunt repertoriate 75 de specii. Ea crește în zonele tropicale ale Asiei, Oceaniei, în Madagascar. Planta este înscrisă în Cartea Roșie. Frunzele răsucite se termină cu o mică urnă membranoasă la capătul căreia se află un capac, care se închide după ce victimele (insecte, reptile mici) nimeresc în pungă. Plantele carnivore sunt capabile să discearnă natura obiectelor cu care vin în contact, ''deosebesc" insectele de pietre sau bucăți de metal, la care rămîn indeferente.
O plantă insectivoră din țara noastră este și roua-cerului (Drosera rotundifolia), ea fiind recunoscută după florile de culoare albă și îndeosebi după frunze, care au pe suprafața lor numeroși peri glandulari cu rol în digerarea proteinelor conținute de insecte. Iarba grasă (Pinguicla) este o altă plantă carnivoră, cu flori albastre-violacee și cu frunze care erau folosite de locuitorii Laponiei și de ciobani în loc de cheag pentru obținerea brînzei. În apele Deltei Dunării și ale lacului Snagov din Romînia este răspîndită Androvada vesiculoasa, plantă cu înfățișarea unei tufe plutitoare și cu frunze ale căror modificări constituie veritabile capcane, fără nici o scăpare pentru animalele acvatice mici.
O curiozitate a plantelor carnivore este și faptul că frunzele acestora produc electicitate ca și țesuturile animalelor.

Luvru - veritabil "oraș în oraș"

Inițial, Luvru a fost o fortareață medievală în 1200, după care a devenit rezidența regală sub domnia lui Carol al V-lea, în 1365. Curînd după aceea a fost modernizat după gustul renascentist de catre Francisc I în 1546. De-a lungul secolelor a fost extins, distrus sau transformat sub domniile succesive ale lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea, Napoleon I si Napoleon III. Arhitectura sa este o îngemanare de stiluri care stau marturie a mai mult de 800 de ani de istorie.
Muzeul propriu-zis a fost inaugurat la sfirșitul secolului al XVII-lea, pe timpul Revoluției Franceze (mai exact, în 1793). Dar ideea fusese concepută patruzeci de ani mai devreme de către Lafont de Saint-Etienne, care atacase caracterul privat al colecțiilor regale, propunînd ca aceste opere de arta sa fie accesibile marelui public în Galeria Principală a muzeului.
Suprafața totală a muzeului acopera 40 de hectare pe un teren situat chiar in inima Parisului. Punct nodal al capitalei Frantei, muzeul delimitează în prezent nordul de sudul orașului. Clădirea este prima dintr-o serie de monumente care se continuă cu Caruselul, Obeliscul din Place Concorde, Arcul de Triumf de pe Champs-Elysees și sfirșește cu Arcul din La Defense.
În zilele noastre, Muzeul găzduiește istoria artei lumii occidentale, începînd cu Evul Mediu, pînă în secolul al XIX-lea, alături de civilizații antice care au precedat și au inspirat cultura vestică.
Muzeul este împartit în șapte secțiuni diferite (trei sectiuni antice: Antichitatea Orientală, Egipteană, Greacă, Etruscă și Romană) și patru secțiuni moderne: sculptura, pictura, obiecte de artă și grafică.
În 1981 Francois Mitterand a lansat proiectul Grand Louvre (cu inițierea creației Piramidei lui Pei, punct central și intrare, totodata, modificindu-se aripa Richelieu din partea nordica a muzeului și subsolul curții Napoleon).
Spațiul util pentru exponate al muzeului a fost dublat de la 31,000 m2 in 1984 la 55,000 m2 în prezent, iar numarul de exponate a sărit de la 20,600 la 34,000!!
50 milioane de vizitatori au patruns în holurile muzeului în ultimii 10 ani și mai mult de 5 milioane în 1999. Acest veritabil "oraș în oraș" are 1800 de angajați care ocupă 40 de posturi diferite.

Sfântul Gheorghe - între religie şi mitologie

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conţină viaţa lui. Cele ce ştim despre el au fost scrise în Evul Mediu.
Alăturându-se armatei romane şi parcurgând ierarhia militară, Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din porunca împăratului, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roata, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otravită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechii idoli păgâni, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvărşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând corpul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe Împărăteasa Alexandra să îmbrăţişeze credinţa în Iisus Hristos. Respingând oferta împăratului (de a renunţa la creştinism în schimbul unor înalte onoruri), Diocleţian a poruncit decapitarea Sfântului Gheorghe şi a soţiei sale.
În conştiinţa populară românească, Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sfântului Gheorghe doborând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mânăstirea Zograful de la Muntele Athos. Sfântul Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). De asemenea, este patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sfântul Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.
Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o invenţie târzie, medievală. Adesea, însă, iconografia recentă ni-l prezintă pe sfânt călare, doborând cu suliţa un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus şi Andromeda.