Viața și moartea lui Alexandru cel Mare s-au transformat în legendă. Marele conducător de oști era considerat fiul mistic al zeului Zeus-Amon, origine susținută cu fervoare de însăși mama lui, Olimpia, care la educat pe Alexandru în spiritul divinității sale.
Băiatul s-a născut într-o zi furtunoasă de octombrie, cu fulgere și tunete, care erau simbolul lui Zeus-Amon. Se spune că în timpul facerilor pe acoperișul apartamentelui reginei au șezut doi vulturi, agățați împreună, semn care a fost înterpretat ca domnia copilului nou-născut asupra a două imperii. Acest fapt s-a adeverit după cucerirea Imreriului Grec și a celui Persan, vis nutrit de Alexandru din copilărie și considerat o misiune providențială.
La vîrsta de 18 ani, tînărul prinț avea în urmă patru războaie în care jucase un rol important alături de tatăl său, regele Filip, o perioadă de guvernare a Macedoniei ca regent, și reușește să cîștige admirația tuturor bărbaților macedonieni. Asasinarea regelui Filip pare să fi fost incitată și încurajată de soția repudiată, Olimpia, și de Alexandru. Astfel, în anul 336 î.Hr., la nici 20 de ani, prințul a devenit rege al Macedoniei.
Alexanru Macedon avea o fire complexă: atlet și pasionat de poezie, ascet macedonian și prinț oriental, bețiv și melancolic, netulburat și impulsiv, crud și sensibil, strateg lucid și aventurier nechibzuit. A ars Teba, fiindcă s-a înfuriat, l-a executat pe iubitul și bătrînul general Parmenion, deoarele l-a bănuit de trădare, l-a înjunghiat, într-un acces de furie, pe fratele doicii sale, a trecut prin foc și sabie ținuturi intinse, nimicindu-i cu cruzime pe localnici, inclusiv pe femei și copii; în același timp, s-a purtat deosebit de respectuos cu soția și copii împăratului persan Darius, făcuți prizonieri, l-a transformat pe unul dintre dușmanii săi, cu care a luptat, pe Poros, în prietenul său, a refuzat să bea apă cînd armata sa murea de sete.
